Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg circa 250 de metri până la covrigăria unde se vând – ați ghicit! - nu doar covrigi, ci și felii de pizza. Foarte bune. Sau să merg încă 50 de metri până la supermarketul unde, la vitrina cu produse proaspete, se vinde și minipizza. Sau aș putea să mă apuc să gătesc chiar eu, căci acum, serios, cât de greu poate fi să faci o pizza rezonabilă?!

Dar nu. Nu se întâmplă așa. Eu mă ridic de pe canapea, merg până la frigider, unde, desigur, nu găsesc pizza, și atunci încep să ronțăi cam tot ce găsesc pe acolo, dulce și sărat, de-a valma. Dulceață de pere, brânză telemea, caramel sărat, șuncă. Apoi deschid dulapul și mănânc niște ciocolată, niște rondele de orez, niște miere și o banană. Repet toate astea de câteva ori. În final, sunt cu burta plină, cu câteva mii de calorii în plus în stomac și totuși tânjesc după o pizza. Așa că merg la culcare, îngrețoșată și nefericită.

Eu cred că cercetătorii aceia au dreptate. Problema e undeva în creier. Adică, o explicație cât de cât logică pentru un astfel de comportament nu există. Așa că trebuie să fie vreun defect. Cel puțin, dacă știu că acest defect ține de structura creierului meu, scap de sentimentul de vinovăție. Oricum, data viitoare voi proceda la fel.

Opinie personală primită de la prietena noastră Anca G.